Când câinele se transformă în psihologul copilului - Despre terapia asistată de animale cu Carla Alina Buleanu, psiholog/terapeut ABA

Ai profesat pe rând în industria muzicală, de altfel cred că atunci te-am și văzut prima dată, apoi ai facut PR și ai lucrat cu artiști de renume, mai târziu ai înființat și un ONG-Big Hearts Society, care salvează zilnic viețile animalelor abandonate, împreună cu cățelușa ta, Happy ai ajutat copii cu nevoie speciale, nu mai vorbesc de numeroasele acțiuni de voluntariat în care ești implicată, unul dintre ele fiind Romanian Prison Dogs, iar acum viață te-a adus până în punctul în care să îți schimbi profesia și să devii psihoterapeut. Ce sau cine este “responsabil” de această schimbare profesională? Cum ți-ai dat seama că asta este ceea ce vrei să faci?

Principala responsabilă e, fără doar și poate, Happy. Cu ea a început tot. Inițial, datorită ei am ajuns într-un adăpost de stat pentru a salva un câine și, tot datorită ei, am intrat în zona terapiei asistate de animale unde am cunoscut pentru prima dată copiii cu tulburare de spectru autist. A fost un puzzle ale cărui piese s-au îmbinat perfect și pe care l-am văzut în întregime abia după câțiva ani după ce Happy a ajuns în viață mea. 

Momentul în care chiar cred că mi-am dat seama că voi trece de la nivelul de hobby la un alt drum profesional, a fost când m-am hotărât să mă înscriu la a două facultate, la 30 de ani, într-un moment în care asta părea să fie ultimul lucru pe care l-aș fi făcut.

Există copii speciali, deosebiți, cu autism sau sindrom Down, care au nevoi speciale, au nevoie de acceptare neconditionată și multă iubire. Am menționat anterior că ai un câine special în viață ta, Happy, alături de care oferi ajutor copiilor cu nevoi speciale, alături de Asociatia Învingem Autismul și Echipa de Terapie și Activități Asistate de Animale. În prezent ești terapeut ABA pentru copii cu TSA. Ce faceți concret pentru acești copii și cum îi ajută acest gen de terapie să evolueze?

În cadrul Asociației Învingem Autismul lucrez că terapeut ABA de un an, dar fără Happy. 

Însă, dacă e să vorbim de terapia asistată de animale, terapie complementară pe care am practicat-o alături de Happy în cadrul CCU (Clubul Câinilor Utilitari), echipa de Terapie și Activități Asistate de Animale, aș începe prin a spune că se întâmplă lucruri minunate în acel cabinet unde echipele om-câine își dau întâlnire cu piticii speciali la sesiunile zilnice. 

Vorbim de o combinație frumoasă de terapii, la bază fiind terapia prin joacă, în care este introdus cel mai important și motivant element: câinele. Rezultatele, în cele mai multe dintre cazuri, sunt vizibile după o perioada de timp. Copiii care vin în terapie obțin achiziții importante pe partea cognitivă, comportamentală, emoțională, socială, dar și motorie de multe ori.

De unde vine dragostea ta pentru animale și când ți-ai dat seama că o poți folosi și pentru a ajuta copiii cu nevoi speciale?

Habar nu am de unde vine, probabil dintr-o altă viață ☺ Ce știu sigur e că întotdeauna mi-am dorit un câine, însă în copilărie nici nu se punea problema să aduc unul în casă, așa că am recuperat din plin la maturitate. 

În ceea ce privește legătura dintre animale, și aici o să mă refer la câini în special, și copiii cu dizabilități, cred că am descoperit-o uitându-mă la niște filmări pe YouTube cu mulți ani în urmă. Vedeam oameni care fac terapie cu animale în State și nu îmi puteam dezlipi ochii de ecran, eram fascinată, iar tot ce am văzut pe net se pare că a rămas cu mine, undeva în subconștient, iar după multă vreme a început să se materializeze și să ajungă și în realitatea mea. 

Cum ajunge un câine să facă terapie cu copiii? Se naște cu un anume temperament sau sunt abilități pe care le poate dobândi prin dresaj? 

Cred că răspunsul e și și. Însă, din tot ce am învățat în anii ăștia, stând pe lângă instructorii canini de la Clubul Câinilor Utilitari, cred că foarte importante sunt anumite caracteristici cu care câinele se naște sau nu. Iar aici vorbim de absolut orice câine, fie el de rasă sau nu. 

Însă, timpul pentrecut lângă câinii salvați și deveniți ulterior câini de terapie, mi-a dovedit că da, uneori unele abilități se pot dobândi și prin dresaj dacă acea bază în ceea ce privește temperamentul există deja. 

Dintre toate cazurile de copii pe care i-ai ajutat, ai o poveste specială pe care ai vrea să ne-o spui? Poate un caz care te-a impresionat, care a evoluat într-un mod surprinzător?

Niciodată nu voi spune că un caz “a evoluat surprizator” sau nu, asta pentru că evoluția în zona asta a copiilor speciali stă de multe ori la latitudinea percepției fiecăruia dintre noi. Ceea ce mie mi se pare o evoluție spectaculoasă, ție s-ar putea să nu ți se pară sau invers.

Ce pot spune însă, e că am avut un băiețel cu care am lucrat pe o perioada mai lungă de timp, iar relația lui cu Happy a fost magică. Iar pe baza relației lor, o mulțime de comportamente-problemă ale băiețelului s-au diminuat în intensitate, unele chiar dispărând. 

Nu numai ca Happy s-a dovedit a fi un bun terapeut pentru copii, însă ea a venit în viața ta într-un moment în care tu însăți aveai nevoie de terapie. Este o poveste emoționantă și totodată o lecție de viață pentru oricine vrea să înteleagă profunzimea relației cu un animal de companie. Vrei să ne povestești puțin despre cum Happy ți-a schimbat și ție viața?

Cred că te referi la perioada depresiei mele de acum 8-9 ani și da, vorbesc despre asta de câte ori sunt întrebată, pentru că de fiecare dată s-a întâmplat să ajute măcar o persoană. 

Pe scurt, Happy a ajuns în viață mea într-o perioada în care, după spusele psihiatrului, aș mai fi avut în jur de un an de tratament medicamentos pentru o tulburare depresivă majoră. Tratamentul începuse deja să fie diminuat, însă tot procesul ar mai fi durat aproximativ 10 -12 luni. 

După ce a ajuns Happy, lucrurile s-au schimbat radical în bine. Pe lângă faptul că ea era o minune de cățel, aș pune schimbarea în bine și pe seama faptului că nu mai aveam timp să mă gândesc la nimic în afară de mop/soluții de spălat pe jos, pereți roșii, cabluri smulse din perete și vizite la veterinar. ☺

Fără să mai lungim povestea, psihiatrul mi-a permis să termin tratamentul cu câteva luni mai devreme decât era plănuit, asta pentru că starea mea se schimbase complet, iar ultimele evaluări au fost foarte bune. Medicul bineînțeles că nu a pus toate astea pe seama câinelui, însă mi-a recunoscut că e de părere că Happy ar putea fi un factor important în evoluția mea din acea perioada. Lucru de care și eu sunt convinsă. 

Totuși, așa cum zic de fiecare dată: un câine nu te salvează, cum nu o poate face nici un membru al familiei, un copil sau un prieten. Ei sunt acolo să te sprijine și atât. Puterea, cu adevărat, trebuie să o găsești în ține și, neapărat, să nu îți fie rușine să apelezi la ajutor de specialitate. Dacă ajungi la tratament medicamentos, asta nu înseamnă că ești nebun/ă, nu însemană că vei rămâne dependent pe viață (cum am crezut eu) și nici că e un lucru de care trebuie să îți fie rușine. 

Părerea mea e că dacă aș fi luat-o pe Happy în momentul cel mai critic al depresiei mele, mai rău aș fi făcut și ar fi existat șanse destul de mari să renunț la ea. Așa că, prin povestea mea nu vreau să încurajez oamenii aflați în depresie să își ia un câine în speranța că îi va salva, ori “scăpa” de ajutorul specializat, iar mai apoi să renunțe la ei. Mereu mi-a fost frică de asta, iar ăsta e motivul pentru care încerc mereu să echilibrez lucrurile, să povestesc detaliile reale și să nu fac din povestea asta un basm, doar ca să placă și mai mult oamenilor.

Cu siguranță sunt mulți părinți care vor citi acest interviu și probabil se gândesc să ia un câine pentru copil, în speranța că totul va fi roz. Însă realitatea tristă este că sunt din ce în ce mai multe cazuri de câini abandonați, câini luați de familii fără experiență, care își dau seama pe parcurs că un caine este o responsabilitate mult prea mare. Sunt câini din rase prietenoase, Golden Retriver sau Labrador, pe care părinții îi aleg special pentru temperamentul lor, dar asta nu îi împiedică să renunțe la ei cu prima ocazie când rozul se transformă în gri. Tu ai văzut multe povești de acest gen și prin ONG-ul tău, Big Hearts Society, încerci să educi oamenii și să salvezi cât mai mulți câini abandonați. Ce ar trebui să știe părinții înainte de a lua decizia de a primi un câine în familie? Ce sfaturi ai pentru ei?

Nici nu ai idee în câte situații am fost pusă, ce mi-au auzit urechile, și bune și rele, dar și câte surprize neașteptate am avut din partea oamenilor atât roz, cât și gri spre negre. 

Pentru părinți, atât ai copiilor neurotipici, cât și ai celor speciali, care se gândesc să își ia un câine, aș avea vreo două ore de stat cu fiecare în parte la telefon. ☺ Sunt multe de spus și multe întrebări de pus, însă ce le spun de fiecare dată mai ales părinților e faptul că acel câine nu va fi responsabilitatea copilului, că ei își vor lua practic încă un “copil”, un membru al familiei și nicidecum o jucărie. Le va ajunge în casă o ființă cu nevoi, iar aici nu mă refer la scos afară și hrănit, ci la nevoi emoționale, la cele care implică socializare, educație, răbdare nesfârșită din părea familiei și pe cât posibil relaxare multă. Dacă nu vor vedea puiul de câine ca pe un copil care crește, care face tâmpeniile copilăriei și nebuniile adolescenței și se așteaptă că aibă un animal foarte cuminte pe modelul “unde-l pun acolo ar trebui să stea”, sugestia mea e să renunțe. 

Însă, cel mai important sfat e că înainte să facă pasul să se documenteze neîncetat, să întrebe chiar asociații care se ocupă de câini, cu medici veterinari, cu instructori canini, cu oameni care au câini și tot așa. Trăim într-o vreme în care lipsa informației nu mai poate fi o scuză.

Articole recente: